Devenire/Autodepasire

De cele mai multe ori suntem in contradictoriu, de cele mai multe ori ramanem blocati pe convingeri si supozitii dar fara a urma una concret, de a o duce la bun final... 

Ne intrebam... este posibila schimbarea? Oamenii se schimba?

Si acum merge pe subiectivism, calcam prin amintiri, in preconstient, departe prin copilarie.. ne intoarcem in aici-acum. Cum aratam? Cum vorbim? Cum ne comportam? Cum este noua noastra personalitate? Oare diferita? Oare ne schimbam cu timpul, timpul care se pierde adesea in el insusi, oare ne schimbam..? 

Sau.. ce Eu din noi se modifica? Ce Supraeu devenim? Ce Sine ascundem?

Ne schimbam deci sau nu?

Tind sa cred ca nu.. sper ca nu.. inteleg in fiecare zi ca realitatea nu ne schimba, nu ne conserva ci intr-un mod involuntar ne transforma... in oameni puternici, cu vointa, cu motivatie, cu tot ce inseamna putere.. sau tot ce inseamna slabiciune, pentru ca in fond este un balans intre a persevera si a stagna, persevera in societate, in statut, a stagna.. a stagna vine totusi cu un sentiment de oftat, in care ne gandim la noi ca la niste copii si ne pare rau, am vrea sa ne ajutam cumva, dar nu putem, pentru ca stim ca daca am vrea sa ramanem astfel, oricum ne-am vedea, fie copii, fie orice altceva ar insemna sa pierdem la capatul celalalt, capatul depasirii.. nu putem si sa devenim si sa ne autodepasim.. ne-am pierde... fie devenim... fie ne depasim...

Un prieten spune ca dispera, dispera in fiecare zi ca nu este o noua zi si nici una mai buna ca ieri... iar zilele bune exista doar cand noi le numim bune, cand ne sunt satisfacute nevoile, cand ni se indeplineste 'one wish', cand .. cand pur si simplu ne simtim cum vrem sa ne simtim. Pentru ca zilele bune nu vor cadea niciodata din cer, pentru ca a avea o zi buna inseamna a crea o zi buna, si pentru a crea o zi buna ar trebui sa avem alte unelte, poate niste bani, poate niste prieteni, poate... spune el: mi-as dori sa fiu mereu ocupat, sa lucrez, sa am bani, mi-as dori sa invat in domeniul meu, mi-as dori sa pot fi si altfel, sa ma schimb, sa ma pot apropia de oameni, problema este doar la mine, ca sunt eu asa... dar este disperarea cuiva care nu are zile bune... 

Un alt prieten se plange ca are prea multe zile bune, ca ii merge bine la locul de munca, ca are prieteni apropiati, ca are suficienti bani incat sa isi faca acele zile bune.. dar si acesta dispera, spune ca le are degeaba, ca tot nu gaseste un sens, nici in timp, nici in acele zile bune, dispera pentru un sens, spune: ma chinui pentru aceste zile, ma chinui pentru fiecare lucru marunt pe care il am, ma chinui pentru fiecare cuvant, si la urma urmei de ce? Nu vreau sa atribui, caut, de ce sa ma chinui sa am zile bune daca tot nu sunt fericit si in fond cine pula mea iti spune ce trebuie sa faci ca sa fii fericit, cum ne putem oferi timp daca timpul in sine este insuficient pentru a linisti cea mai mica nevoie a noastra care in fond este cea suprema, aceea a unui sens...

Nici unul, nici altul nu au nici prea mult, nici prea putin, au suficient. Unul suficient cat sa devina, altul suficient cat sa se depaseasca, problema este ca amandoi vor ambele...

Tu ce vrei?

Autumn, autumn, autumn!

Undeva prin 2 septembrie, la un an distanta de 2 septembrie anul trecut. Anul trecut cand alergam prin frunze, le admiram, inspiram aerul rece-caldut, tomnatic, usor naiv si ingamfat, usor zburdalnic prin parul meu... Ciudat sa fii aici-acum intr-o anumite stare, cu anumite predispozitii caracteriale, cu expectante or dezamagiri si totodata sa fii de asemenea aici-acum cu 5 ani in urma... Un singur gand care sa te tina pe loc, sa te stagneze intr-o stare? Cum sunt acum-aici la 17 ani, cum sunt aici-acum la 20 de ani? Si sa te tot intrebi in fiecare an, aici-acum, cum vei fi peste un an si cum ai fost acum un an or chiar 10?

TIMP.
Exact!
Ce este timpul?
Timpul... Inseamna sens si atribuire... Privim un ceas care merge continuu, ore, zile, ani, vieti.. si trece.. or noi credem ca trece. Daca am opri timpul? Daca am opri acel ceas la o ora, nici subiectiv, nici obiectiv, o ora dar desigur la 30 de ani ne uitam in oglinda si suntem surprinsi, riduri! grasimi! schimbari faciale, corporale! Dar ne uitam si la ceas? Ceasul oprit... nu mai putem spune ca nu exista timp caci exista daca am imbatranit... Caci exista cand privesti retrospectiv si intalnesti doar amintiri, caci exista cand privesti prezentul in trecut.
Am intrebat intr-o zi: Domnn profesor, daca ceasul s-ar opri? Raspuns: -Il voi intoarce! Intoarcem timpul pe nenumarate cai doar pentru a tine pasul in prezent, prezentul de aici-acum, detasat de cel de aici-acum de 5 ani... Prezent... dar uneori prezentul nu se poate detasa de prezentul trecut, acelea sunt momentele in care ceasul se opreste si raman un prezent etern.
Azi mergand pe strada si zambind, aproape razand: prezentul meu etern: toamna, iarba, rau, frunze, bunici, prietena din copilarie, aerul rece, cerul franturi din aminitirea unui cer de la munte, pasarile, pasarile din aminitrea unor pasari pe care le priveam copila, masini, zgomotul drumurilor de tara, seara rece, seara rece cu multe stele si un pahar de vin, copil, copil, copil.
Aceasta este introspectia pe care Psihologia Umanista a spus ca se realizeaza doar pentru analizare, contemplare, schimbare, abordare Experientiala. Eu, spun ca pentru a trai din nou, in aceleasi grad, aceleasi senzatii fara a misca/altera/disproprortiona catusi de putin conturul imaginilor. Lucrurile care nu se schimba. Apusul, frunzele, toamna, cerul... lucrurile mele.
Si ca sa ne simtim bine, eu si batranul meu Jung vom spune astfel.. exista un singur timp, cel al devenirii!

What about you? Ce simti tu traind prezentul din prezentul trecut?

Renuntare!

Buna dimineata!

Ce este renuntarea? Da, exact. Voi vorbi despre r e n u n t a r e.

Intr-o zi, oarecare, noi, fiinte umane, ne trezim cu o mare de aspiratii... undeva prin adolescenta fata in fata cu modelele societatii (a se citi anomie sociala dar ramane intre noi), televizor, parinti, carti, profesori, ectcetera, in acest amalgam de interactionari decidem un potential sens. Vreau sa urmez Conservator! Vreau sa urmez ASE! And so on. Desigur acesti oameni sunt cei care intr-adevar ajung unde trebuie, iar nu unde isi doresc realmente. Cum? Sunt acei oameni puternici, capabili sa isi schimbe/modeleze convingerile pentru a ajunge 'undeva', nu neaparat unde si-ar fi dorit ci 'undeva', oameni pe care de multe ori ii simtim surescitati, ii simtim impovarati, ii simtim tristi... De ce? Pentru ca noi suntem ceilalti oameni care au zis: vreau sa inteleg ce se intampla! Noi, intr-un mod or altul NU ajungem unde trebuie insa ajungem unde vrem si de multe ori, scriam intr-un alt articol, ceea ce vrem la un moment determinat nu este tocmai ceea ce trebuie sa vrem. Inconstient, vom strabate drumuri pe care nu le-am propus, drumuri la care nici macar nu visam, dar mergem, mergand ne intrebam continuu... aici se bifurca.. sunt cei care abandoneaza si 'cad' in existentialism, in resemnare si renuntare, intalnim pe un alt drum compatriotii trasi in viata societatii cu impliniri si satisfactii, pe un alt drum salutam pe cei care se chinuie constant pentru ajungerea din urma a celor asa-zisi 'puternici' reprimandu-si dorintele, pe alocuri intalnim cate un 'ciudat', rasfirati, enfin... cativa isi vor continua drumul pana la capat, prin dezamagiri, prin curiozitate, prin intrebari, prin descoperiri, prin sperante, prin multa tristete, prin copilarie, cativa sunt cei care raman cu desavarsire naivi si cativa sunt cei care disfurta si simt viata. Fiecare o percepe intr-un mod unic si personal insa cu totii o simtim grupati in idealuri si proiectii.
Discernamantul si valorile personale, autodidactismul, sunt doar cateva trasaturi la care adolescenti fiind am ales (or we should) sa ni le insusim.
Nu putem sa ne realizam profesional dar sa ne plangem spiritual, or viceversa. Viata iti ofera ponturile necesare sa reusesti, sa echilibrezi. Da! Vedem libertatea insa nu si responsabilitatea, atribuim sensul dar nu (re)gasim valorile. Spun doar ca oriunde am merge sa fim constienti si impacati cu alegerea facuta.

E c h i l i b r u. Ponderea satisfactiilor sa fie direct proportionala cu cea a insatisfactiilor; pentru a lua o decizie in libertate, omul are nevoie de orientare, care să-i permita sa urmeze un ţel. Urmarile telului trebuie sa fie asumate, prin tot ce a putut implica orientarea.

Prin definitie, renuntarea se prezinta ca un pas inapoi de la tine insuti. Alegem sa ne fie bine, or alegem sa definim binele cu suficienta obiectivitate.

PS.

Tu ce ai ales?