De cele mai multe ori suntem in contradictoriu, de cele mai multe ori ramanem blocati pe convingeri si supozitii dar fara a urma una concret, de a o duce la bun final...
Ne intrebam... este posibila schimbarea? Oamenii se schimba?
Si acum merge pe subiectivism, calcam prin amintiri, in preconstient, departe prin copilarie.. ne intoarcem in aici-acum. Cum aratam? Cum vorbim? Cum ne comportam? Cum este noua noastra personalitate? Oare diferita? Oare ne schimbam cu timpul, timpul care se pierde adesea in el insusi, oare ne schimbam..?
Sau.. ce Eu din noi se modifica? Ce Supraeu devenim? Ce Sine ascundem?
Ne schimbam deci sau nu?
Tind sa cred ca nu.. sper ca nu.. inteleg in fiecare zi ca realitatea nu ne schimba, nu ne conserva ci intr-un mod involuntar ne transforma... in oameni puternici, cu vointa, cu motivatie, cu tot ce inseamna putere.. sau tot ce inseamna slabiciune, pentru ca in fond este un balans intre a persevera si a stagna, persevera in societate, in statut, a stagna.. a stagna vine totusi cu un sentiment de oftat, in care ne gandim la noi ca la niste copii si ne pare rau, am vrea sa ne ajutam cumva, dar nu putem, pentru ca stim ca daca am vrea sa ramanem astfel, oricum ne-am vedea, fie copii, fie orice altceva ar insemna sa pierdem la capatul celalalt, capatul depasirii.. nu putem si sa devenim si sa ne autodepasim.. ne-am pierde... fie devenim... fie ne depasim...
Un prieten spune ca dispera, dispera in fiecare zi ca nu este o noua zi si nici una mai buna ca ieri... iar zilele bune exista doar cand noi le numim bune, cand ne sunt satisfacute nevoile, cand ni se indeplineste 'one wish', cand .. cand pur si simplu ne simtim cum vrem sa ne simtim. Pentru ca zilele bune nu vor cadea niciodata din cer, pentru ca a avea o zi buna inseamna a crea o zi buna, si pentru a crea o zi buna ar trebui sa avem alte unelte, poate niste bani, poate niste prieteni, poate... spune el: mi-as dori sa fiu mereu ocupat, sa lucrez, sa am bani, mi-as dori sa invat in domeniul meu, mi-as dori sa pot fi si altfel, sa ma schimb, sa ma pot apropia de oameni, problema este doar la mine, ca sunt eu asa... dar este disperarea cuiva care nu are zile bune...
Un alt prieten se plange ca are prea multe zile bune, ca ii merge bine la locul de munca, ca are prieteni apropiati, ca are suficienti bani incat sa isi faca acele zile bune.. dar si acesta dispera, spune ca le are degeaba, ca tot nu gaseste un sens, nici in timp, nici in acele zile bune, dispera pentru un sens, spune: ma chinui pentru aceste zile, ma chinui pentru fiecare lucru marunt pe care il am, ma chinui pentru fiecare cuvant, si la urma urmei de ce? Nu vreau sa atribui, caut, de ce sa ma chinui sa am zile bune daca tot nu sunt fericit si in fond cine pula mea iti spune ce trebuie sa faci ca sa fii fericit, cum ne putem oferi timp daca timpul in sine este insuficient pentru a linisti cea mai mica nevoie a noastra care in fond este cea suprema, aceea a unui sens...
Nici unul, nici altul nu au nici prea mult, nici prea putin, au suficient. Unul suficient cat sa devina, altul suficient cat sa se depaseasca, problema este ca amandoi vor ambele...
Tu ce vrei?
