For the start, Good morning.
Azi o sa avem o activitate foarte atipica, te invit sa desenam.
Alegem cateva culori... m, verde... albastru.. negru.. galben.. toate nuantele derivate de galben... eventual sa le amestecam ca un galben tomnatic si pornim de jos in sus, cu acest galben.. aruncam cu negru.. mult negru, negru puternic.. negru peste galben, mult negru.. foarte mult, destul incat tot ce mai ramane sunt pale nuante a unui galben trecut... prin negru mai dam putin contur a linii imprejurate de verde, un verde pur, iar prin verdele vremii, mai aruncam albastru, albastru rece, foarte rece, rece... punem plansa putin deoparte si lasam amalgamul de culori aruncat sa curga, se vor prelinge in panza noastra fragila si vor curge, siroaie de culori.. nu o sa le amestecam.. le lasam sa curga... si vor curge.. cand dam ultima suflare, ultima noastra suflare, ultima culoare, ultima speranta, o rupem cu furie si tristete si mahnire si tot ce avem in noi, luam albul, si aruncam puternic ultimul dram de culoare, fix in mijloc. fix in mijloc, mijloc. Alb.
De ce am ales "alceste" culori?
De ce am ales starile acelea?
De ce am ales panza firava?
De ce am ales mijlocul?
Si de ce am ales albul...
Nu sunt alegeri, din pacate. Am facut ce am simtit in momentul, aici-acum. Aici-acum. Facem ce simtim, in fiecare secunda ce se scurge in timp, timpul este panza noastra fragila... in timp simtim, in timp ne construim, din Timp ne luam Viata... desenam pe timp, am luat timpul, l-am inchis intr-o panza de painjean si l-am inchis incat sa nu poate iesi niciodata si anume cu marginile Sinelui nostru. Acum timpul este cel care sta in mainile noastre, un moment l-am ales sa il inchidem, sa il cuprindem intr-un tablou, si sa ii dam un fel de.. Viata, sau am ales sa il omoram.. am ales sa omoram Timpul, ca l-am inchis, i-am dat Viata in loc sa ii dam Foc... am vrut sa vedem cum este sa tinem in loc Timpul, am furat 2 secunde si l-am incrispat, l-am omorat... iar incrispatul este Viata...
Cum te simti?
Puternic.
Hai sa vedem acum cum arata desenul, s-a uscat, a murit, au murit culorile intre timp.
Am simtit sa incepem cu galben pentru ca galbenul ne face sa ne simtim vulnerabili, vulnerabilitate si atat... cand purtam deseori, ne face sa ne simtim astfel, e subiectiv. Incepem cu vulnerabilitate, fondul este unul de vulnerabilitate... dupa care am simtit sa arucam cu negru in nestire, pentru ca negrul inseamna nestirea, niciunde, inseamna frica, pentru ca negru ne face sa ne simtim marunti, umili, nesiguri, o neagra nesiguranta, asa ne simtim deseori cand purtam negru, ne face sa ne simtim astfel, e subiectiv.
dupa care am ales sa dam un contur cu verde, am dat un contur cu o pensula nici groasa, nici subtire, cateva linii din care s-a scurs nuantele de iarba, de seninatate, de puritate, de mireasma a unei impacari, a linistii... am dat un contur de naivitate prin intuneric, asa ne simtim deseori cand purtam verde, e subiectiv.
dupa care am ales albastru... albastru rece, ca oceanul.. rece, imens... am ales sa acoperim fondul cu forma, forma unui ocean, albastru, rece, involburat, nicicand linistit sau agitat, doar involburat acolo in cele mai reci adancuri.. pentru ca albastrul acopera tot negrul si toate urmele de naivitate sau vulnerabilitate, pentru ca albastrul ucide nesiguranta dar se ucide si pe sine... isi omoare cate putin mediul lui din strafunduri, isi omoara din aliati, cat si din dusmani, eroul nostru, Oceanul, este atat de rece incat sa lasa rece si pe sine insusi.
Dar am continuat.. ca lasam loc de mai mult.. si am aruncat cu toata puterea, cu tot Oceanul nostru involburat, cu toata fiinta, cu toata mahnirea inteleapta, cu toata nesiguranta naiva, cu toata seninatatea de puritate, am aruncat albul. Am aruncat Cerul deasupra Oceanului. Pentru ca Cerul este infinit, Oceanul cunosti cu siguranta ca la celalalt capat al lumii, se termina. Am aruncat Cerul printr-un ochi, printr-o pata in mijloc, pentru ca Mijlocul este Infinitul. In mijloc se afla totul.
Se afla cerul si pasarile libertatii care deseori in apusuri de miaza-noapte se aud vuind-n-naltul vazduhului si-n-naltul umbrelor palide ale soarelui tomnatic... e subiectiv.
Ei, cam asa arata tabloul nostru, mort, azi. Asa am reusit noi sa dam viata intr-un tablou al Timpului, totodata mort in acele pete, care acum zac uscate. Timpul si-a intrat din nou in suruburile Universului si ale circularitatii si merge in continuare, si azi, parca, mai repede decat ieri, si ne lasa pe noi, cu tablourile noastre, moarte cu viata.
Dar nu-i nimic, e reintoarcerea Eliadiana, eterna. Dar nu-i nimic, e sensul la care ne reintoarcem... si ne reintoarcem cu toate acele culori, si ne reintoarcem la Cer. Pentru ca oricat de mort ar fi tabloul nostru azi, acolo este Infinitul, si nici de data aceasta, din nou, nu ne vom opri din cautarea lui, nu-i nimic, daca noi am crezut ca putem avea Viata la randu-ne asezandu-ne intr-un tablou al unei alte persoane, ne mai inselam... ne mai chinuim, inca putin.. si ramanem cu al nostru, singur, timp mort, in care oricat de mort ar fi, privim neincetat infinitul, pana vom deveni una cu el... pana o sa obosim, mai mult decat am obosit deja, si ne vom arunca... cu aceasi valtoare cu care astazi am aruncat Albul si eternitatea...
Acum, deseneaza si tu, propiul tau tablou. Reintoarce-te si tu.. apoi reintoarce-te inca o data, si inca o data, si inca o data.. pana iti vei simti si tu, simtirea...
